Ideea că declinul memoriei ar fi o consecință inevitabilă a înaintării în vârstă este contrazisă tot mai des de un grup aparte de vârstnici, cunoscuți drept „SuperAgers” — persoane care ajung la 80 și 90 de ani cu o memorie la fel de bună sau mai bună decât a celor de 50 și 60 de ani. Două studii publicate recent, unul realizat în Statele Unite și Canada, celălalt în Țările de Jos, încearcă să explice sursa acestei rezistențe cognitive și ajung la o concluzie comună: secretul nu stă în absența riscului genetic pentru boala Alzheimer, ci în mecanisme de protecție care merită studiate direct.
- Un studiu pe 142 de „SuperAgers” arată că aceștia nu se disting genetic de vârstnicii cu memorie obișnuită.
- Nici gena APOE, nici scorurile de risc poligenic pentru Alzheimer nu explică fenomenul.
- O cercetare separată sugerează că neuronii imaturi din hipocamp ajută la protejarea creierului.
Aproape două decenii de întrebări fără răspuns despre „SuperAgers”
Conceptul de „SuperAging” a fost definit în 2008 de Emily Rogalski, în prezent directoare a centrului Healthy Aging & Alzheimer’s Research Care (HAARC) de la Universitatea din Chicago, care studiază de atunci această populație remarcabilă. Timp de aproape 20 de ani, cercetătorii au identificat trăsături biologice, cerebrale și psihosociale specifice acestor persoane, dar o întrebare a rămas deschisă: nu cumva „SuperAgers” sunt pur și simplu oameni care au moștenit un risc genetic foarte scăzut pentru Alzheimer?
„Dacă ar fi așa, identificarea lor ar putea fi la fel de simplă ca un test genetic, în locul evaluărilor cognitive complexe pe care le folosim în prezent”, a explicat Rogalski.
Testul genetic a dat un răspuns clar
Pentru a verifica ipoteza, o echipă de la centrul HAARC și de la Translational Genomics Research Institute (TGen), parte din City of Hope, a studiat o cohortă diversă de 142 de „SuperAgers” și 89 de vârstnici cu memorie medie, din cinci centre regionale din Statele Unite și Canada. Folosind ADN extras din probe de sânge, cercetătorii au analizat gena APOE — cel mai puternic factor genetic de risc pentru Alzheimer — și au calculat trei scoruri de risc poligenic, care însumează mii de variante genetice.
Rezultatul, publicat în Alzheimer’s Research & Therapy, a fost tranșant: „SuperAgers” nu pot fi deosebiți de vârstnicii obișnuiți nici după APOE, nici după scorurile de risc poligenic.
Chiar și în cazul unor variante genetice protectoare rare, asociate anterior cu rezistența la Alzheimer, echipa nu a găsit o prezență mai mare la „SuperAgers”. „Studiul stabilește o limită importantă pentru genetica bolii Alzheimer”, a spus Matt Huentelman de la TGen. „Factorii de risc genetici obișnuiți nu explică fenomenul SuperAging.” Coautorul Ignazio S. Piras a adăugat o distincție esențială: absența factorilor de risc nu înseamnă automat prezența factorilor de protecție care susțin o sănătate cerebrală excepțională.
Cheia ar putea fi comportamentul neuronilor imaturi
În paralel, la Netherlands Institute for Neuroscience, o echipă condusă de neurocercetătoarea Evgenia Salta a căutat răspunsul într-o altă direcție. Prin secvențierea ARN dintr-un singur nucleu, aplicată pe probe din hipocamp — zona memoriei, prima afectată în Alzheimer — provenite de la donatori sănătoși în vârstă, pacienți cu Alzheimer și persoane rezistente la demență, cercetătorii au găsit populații persistente de neuroni imaturi în toate grupurile.
„Chiar și la o vârstă medie de peste 80 de ani, am găsit acești neuroni imaturi în toate grupurile”, a precizat Salta. Marea surpriză a fost că persoanele rezistente nu aveau semnificativ mai mulți astfel de neuroni decât pacienții cu Alzheimer. Diferența nu stătea în număr, ci în comportament: la cei rezistenți, aceste celule activau programe de supraviețuire și reduceau semnalele de inflamație și de moarte celulară, în timp ce la bolnavi trăsăturile lor „tinerești” se diminuau.
Studiul, publicat în Cell Stem Cell, sugerează că acești neuroni ar putea acționa ca niște îngrijitori ai țesutului din jur, menținând creierul tânăr sub condiții de stres.
Ce urmează în cercetarea rezistenței cognitive
Ambele echipe indică aceeași direcție de viitor: depășirea modelelor bazate exclusiv pe riscul de boală. Cercetătorii de la HAARC și TGen anunță o abordare multidisciplinară care combină evaluări cognitive detaliate cu imagistică cerebrală, biomarkeri sangvini, genetică, neuropatologie, profilare imună, monitorizarea somnului și a activității, precum și factori sociali și de mediu.
Pentru cititorul care se teme de pierderea memoriei odată cu vârsta, mesajul comun al celor două studii este unul încurajator: declinul cognitiv nu este inevitabil, iar înțelegerea mecanismelor de protecție ar putea deschide, în timp, noi strategii terapeutice. „Creierul îmbătrânit ar putea fi mai adaptabil și mai complex decât credeam”, rezumă Salta.
Credeți că viitorul luptei cu Alzheimer stă mai degrabă în testele genetice sau în înțelegerea factorilor de protecție ai creierului? Spuneți-ne părerea în comentarii.
