Ideea că gestionarea pădurilor are nevoie neapărat de reguli oficiale și de control guvernamental este pusă sub semnul întrebării de un nou studiu internațional. Analizând peste 18.000 de petice de pădure din întreaga lume, cercetătorii au constatat că normele sociale nescrise ale comunităților rurale mici reușesc adesea să regleze folosirea terenului suficient de strâns încât să susțină, în același timp, recoltele și regenerarea pădurii. Concluziile, publicate în revista Proceedings of the National Academy of Sciences, vizează direct modul în care sunt gândite politicile de conservare și de climă și sugerează că soluțiile locale merită mai multă încredere decât primesc de obicei.
- Studiul a analizat peste 18.000 de petice de pădure din America Centrală și de Sud, Africa subsahariană și Asia de Sud și de Sud-Est.
- Normele sociale informale, nu reglementările statului, limitează adesea suprafața defrișată.
- Folosită moderat, agricultura itinerantă poate crește biodiversitatea, nu doar să degradeze pădurea.
În centrul cercetării stă agricultura itinerantă, cunoscută popular drept „tăiere și ardere”. Practicată pe fiecare continent locuit de-a lungul istoriei, ea a fost acuzată timp de decenii de distrugerea pădurilor tropicale. Noul studiu arată însă că realitatea este mai nuanțată decât o sugerează chiar denumirea.
Cum funcționează, de fapt, „tăierea și arderea”
Sistemul este unul dintre cele mai vechi din agricultură, practicat în pădurile tropicale și subtropicale de aproximativ 10.000 de ani. În Belize, unde autorul principal Sean Downey, profesor asociat de antropologie la Ohio State University, și-a desfășurat mare parte din munca de teren, procesul are mai mulți pași: fermierii curăță un petic de pădure și lasă arborii doborâți să se usuce, apoi îi ard. Arderea eliberează carbonul stocat în lemn înapoi în sol, unde acesta acționează ca îngrășământ. Odată cu sezonul ploios se plantează culturi — de regulă porumb — recoltate o dată sau de două ori, până când solul își pierde nutrienții. Apoi terenul este lăsat în repaus, iar pădurea se regenerează.
Interesul lui Downey a pornit la începutul anilor 2000, când imaginile din satelit au dezvăluit un contrast izbitor la granița dintre Belize și Guatemala: pe partea guatemaleză pădurea fusese transformată în pășune, în timp ce pe partea beliziană, unde trăiau comunități maya, se întindeau mozaicuri complexe de pădure tropicală.
Când vecinii decid cât teren poate fi defrișat
Explicația acestor mozaicuri poate fi surprinzător de banală: decizia vecinilor de a se ajuta sau nu la plantarea porumbului. Când un fermier cere ajutor pentru a curăța și planta un teren, dimensiunea cererii contează. Pentru o parcelă rezonabilă, majoritatea vin să ajute. „Dacă un fermier cere prea mult — să zicem un teren de 8 hectare în loc de 0,8 hectare — vin mai puțini oameni să ajute”, explică Downey. Fără mână de lucru, parcela mare pur și simplu nu poate fi curățată.
„În timp, acest lucru îi ghidează pe oameni să ceară cantitatea potrivită de teren, reducând folosirea totală a solului”, spune cercetătorul.
Acest mecanism, în care așteptările comune privind ce e corect și ce nu ghidează comportamentul, se numește raționament normativ. El se leagă de opera economistei Elinor Ostrom, laureată a premiului Nobel, care a arătat că micile comunități pot proteja resursele locale comune prin sancțiuni sociale — în acest caz, refuzul de a coopera — în locul regulilor formale sau al aplicării impuse de stat.
Echipa interdisciplinară a lui Downey, formată din specialiști în antropologie, fizică, matematică aplicată și teledetecție, a construit un model computerizat și a analizat imagini din satelit ale unor comunități agricole reale. Rezultatul coordonării spontane a defrișărilor este un mozaic de terenuri cu tipare fractale, care se repetă la scări diferite, în timp ce normele culturale reduc suprafața totală curățată.
O perturbare moderată poate ajuta biodiversitatea
Poate cea mai contraintuitivă concluzie: deși defrișarea excesivă transformă pădurea în pajiște, biodiversitatea crește atunci când pădurea trece prin niveluri intermediare de perturbare. „Când creezi petice de acest tip, formezi noi nișe ecologice în etapa de repaus, unde prosperă specii diferite”, explică Downey, „și ajungi la niveluri mai ridicate de biodiversitate în peisaj decât într-o pădure matură singură.”
Pentru factorii de decizie, mesajul este că micile comunități rurale pot administra durabil pădurile comune și au nevoie să fie sprijinite să-și rezolve problemele prin propriile practici — un beneficiu care, subliniază autorii, nu a fost încă integrat în politici.
Credeți că soluțiile comunitare locale ar trebui să aibă un rol mai mare în protejarea pădurilor decât reglementările impuse de stat? Spuneți-ne cum vedeți echilibrul dintre tradiție și control oficial.
